Plânsul de marți seară – Sfântul Efrem Sirul

Vai mie, în ce fel de osândă stau, în ce fel de rușine zac? Nu este omul meu cel ascuns precum cel văzut. Pentru nepătimire vorbind eu, cugetarea rușinoaselor patimi întru mine este ziua și noaptea. Pentru curățenie grăind și scoțând cuvinte, pentru înverșunare gândesc.

Vai mie, ce fel de cercare îmi este mie gătită! Cu adevărat, cu chipul bunei-credințe sunt îmbrăcat, iar nu cu puterea. Cu ce față mă voi apropia la Domnul Dumnezeu, Cel ce cunoaște cele ascunse ale inimii mele?

Atâtor răutăți vinovat fiind, mă tem, stând la rugăciune, să nu se pogoare foc din Cer și să mă arda pe mine, precum oarecând pe cei ce au adus foc străin în pustie, ieșind foc de la Domnul, i-a ars pe dânșii.

Dar eu ce voi aștepta, cel ce cu multă nemăsurată greutate de păcate sunt înfășurat? S-a înfocat inimă mea, s-a schimbat gândul meu cel bine-credincios, s-a întunecat gândirea mea. Pururea mă întorc că un câine la a să vărsătură.

Nu este întru mine îndrăzneală către Cel ce cearcă inimile și rărunchii; nu este întru mine cugetare curată; nu este întru mine lacrimă întru rugăciune. Chiar dacă voi suspina, doar îmi răcoresc față cea întru rușine cufundată. Îmi voi bate pieptul, lăcașul patimilor, prăvălia gândurilor celor rele.

Slavă Ție, unule îndelung-răbdătorule, slavă Ție, unule bunule, Slavă Ție, făcătorule de bine al sufletelor și al trupurilor noastre. Mari și multe sunt îndurările Tale peste noi, păcătoșii, Doamne!

Să nu mă lepezi pe mine cu cei ce zic Ție «Doamne, Doamne» și nu fac voia Ta, pentru solirile Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu, pentru solirile tuturor celor ce bine au plăcut înaintea Ta.

Că Tu cunoști, Doamne, patimile cele ascunse întru mine; Tu știi rănile sufletului meu. Vindeca-mă, Doamne, și mă voi vindeca. Că de nu vei zidi Tu, Doamne, casă sufletului, în zadar s-au ostenit ziditorii. Căci mă gătesc către împotrivirea patimilor când mă socotesc cu dânsele, dar reaua meșteșugire a balaurului îmi slăbănogește tăria sufletului meu prin dulceața; și, nefiind cineva care să mă silească, că un robit mă trag de dânsele.

Mă sârguiesc să mă smucesc din văpaia care mă arde, și mireasma focului, încă tânăr fiind, mă trage pe mine către foc. Iarăși mă pornesc să mântuiesc pe cel ce se cufundă, și din neiscusință împreună cu dânsul mă cufund. Cert pe cel bolnav, orb fiind eu. Doctor al patimilor voiesc să mă fac eu, ticălosul, însuți eu fiind robit de dânsele.

Luminează-mi, Doamne, ochii inimii mele, că să cunosc mulțimea patimilor mele. Darul Tău să umbreasca peste mine, Stăpâne, și să lumineze gândirea mea cea întunecată și, pentru necunoștință mea, cunoștință Dumnezeiască să sălășluiască întru mine; că la Tine nici un cuvânt nu este cu neputință.

Tu, Doamne, marea cea neumblată ai făcut-o bine călătorită norodului Tău oarecând. Tu din piatra vârtoasă apa ai scos norodului Tău celui însetat. Tu singur pe cel căzut între tâlhari l-ai mântuit cu bunătatea Ta.

Milostivește-Te, Doamne, pentru multă bunătatea Ta, spre mine, cel căzut între tâlhari și legat cu legătură de reaua cugetare. Nimeni nu este care poate să vindece durerea sufletului meu, fără numai Tu, Doamne, Cel ce știi adâncurile inimii mele.

De câte ori am pus, ticălosul, întru sine-mi hotar și ziduri am zidit între mine și păcatul meu cel fără de lege și între cei împotrivnici care asupra-mi năvălesc cu război; și gândirea mea hotarele le-a trecut și zidurile le-a surpat, pentru că hotarele nu au întărire frică Celui mai bun și zidirile nu sunt întemeiate pe pocăință cea curată.

Cine nu va plânge pentru mine, că pentru o mică dulceața focul cel fără de sfârșit l-am disprețuit și împărăția cea veșnică nu m-am silit să o dobândesc? Am robit patimilor eu, ticălosul, cu vrednicia sufletului meu. M-am făcut dobitocesc și nu pot să caut către Domnul cel milosârd.

Am fost împodobit oarecând cu darurile cele de bogăție făcătoare, iar acum sărăcia patimilor am iubit-o. Străin m-am făcut de faptele bune, în țara depărtată a răutății ducându-mă. Pe jumătate sunt mort, prea scurtă rămășiță de viață având.

Plângeți-mă, Cuvioșilor și Drepților, pe mine, care în patimi și în păcate sunt cuprins; plângeți-mă, lucrătorii înfrânării, pe mine, care sunt îndracit cu pântecele și iubitor de dezmerdări; plângeți-mă, cei miluiți și cunoscători cu dreapta socoteală, pe mine, care am fost miluit și am întărâtat pe Cel ce m-a miluit.

Plângeți-mă, cei ce ați iubit cele bune și ați urât cele rele, pe mine, care am iubit cele rele și am urât cele bune; plângeți-mă, cei ce v-ați agonisit viață îmbunătățită, pe mine, cel ce cu chipul sunt îmbunătățit, iar cu lucrurile pătimăs și nebăgător de seama; plângeți-mă, cei ce bine ați plăcut lui Dumnezeu, pe mine, care am plăcut oamenilor.

Plângeți-mă, cei ce dragostea cea desăvârșită către Dumnezeu și către aproapele aveți, pe mine, care cu cuvintele iubesc, iar cu lucrurile departe de dragoste stau; plângeți-mă, cei ce v-ați agonisit răbdare și sunteți purtători de roadă, pe mine, cel nerăbdător și neroditor; plângeți-mă, cei ce fără de rușine vă rugați lui Dumnezeu, pe mine, cel ce mă rușinez a căuta la înălțimea Cerului.

Plângeți-mă, cei ce v-ați agonisit blândețe, pe mine, cel ce sunt străin de aceasta; plângeți-mă, cei miluiți, pe mine, cel nemiluit; plângeți-mă, cei smerit-cugetători, pe mine, cel înalt-cugetător și mândru.

Plângeți-mă, cei ce neagoniseală Apostolilor v-ați agonisit, pe mine, cel împătimit de materie și însărcinat; plângeți-mă, cei credincioși și întăriți cu inimă către Domnul, pe mine, cel îndoit la suflet, și putred, și netrebnic; plângeți-mă, cei ce plânsul l-ați iubit și râsul l-ați urât, pe mine, cel ce am iubit râsul și am urât plânsul.

Plângeți-mă, cei ce aveți în minte Judecată cea de după moarte, pe mine - cel ce mărturisesc că o pomenesc, și cele împotrivnice le lucrez; plângeți-mă, moștenitorii împărăției Cerurilor, pe mine, cel vrednic de gheena focului.

Rugați-vă, Sfinți ai lui Dumnezeu, pentru sufletul cel înviforat; întru acelea care puteți, Sfinți ai lui Dumnezeu, ajutați-mi. Căci știu că, dacă veți ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu, toate se vor iartă nouă pentru noianul bunătății Sale.

Și, precum Dumnezeu este iubitor de oameni, așa și voi, cei vrednici, să nu treceți cu vederea rugăciunea mea, a păcătosului, că nu am îndrăzneală, pentru multe păcatele mele. Lucru al vostru este, o, Sfinți ai lui Dumnezeu, a soli pentru cei păcătoși, iar lucrul lui Dumnezeu este a-i milui pe cei deznădăjduiți.

Sfinților ai lui Dumnezeu, rugați-vă împăratului pentru cel robit; rugați-vă Păstorului pentru oaie; rugați-vă Vieții pentru cel mort, că să trimită darul Său și să-mi întărească lesne-alunecarea smeritului meu suflet.

Cad la îndurările bunătății Tale, Stăpâne al tuturor. Primește rugăciunea păcătosului; îndulcește sufletul amărât de păcat; împărtășește celui însetat din izvorul vieții și mă povățuiește pe mine la calea vieții; baga-mă pe mine pe ușa cea împărătească, că un stăpân pe robul său, că să mă slobozesc de robia patimilor celor necinstite, căci se ține legată inimă mea că într-un lanț de fier. Să mă întâmpine pe mine îndurările Tale, Doamne, pentru rugăciunile Sfinților Tăi, mai înainte de a mă trage cu cei ce lucrează fărădelegea. Acolo se vor descoperi cele întru întuneric și cele întru lumina lucrate de mine.

Vai mie, ce fel de rușine mă va cuprinde când mă vor vedea pe mine osândit cei ce mă socotesc acum că sunt fără de prihană! Lucrarea cea duhovnicească am părăsit-o eu, ticălosul, și patimilor m-am supus!

Vai mie, suflete! Cum se înnegrește soarele cu negură patimilor mele! Cum se strică viață de moarte! Cum nu se pierde negură cu venirea de față a razei! Cum alegem stricăciunea în locul nestricăciunii! Cum ne-am frământat, suflete, în pământ cu patimile! Haina cea de Dumnezeu țesută am netrebnicit-o și nevrednică de nuntă cea împărătească am făcut-o. De bună voie ne-am vândut păcatelor. Vrăjmașului vieții noastre robi ne-am făcut.

Ce vei zice Judecătorului în ziua aceea înfricoșată și groaznică? Am flămânzit pentru Tine, sau am însetat, sau gol m-am făcut, sau m-am smerit? Sau Te-am iubit pe Tine cu tot sufletul meu?

Cu îndrăzneală totdeauna strigă Dascălul: Primește, cel ce ești întru stăpânire, frâul; cel întru robie, cinstea cea întocmai; săracule, bogăția cea nejefuită. Pentru ce nu vrei slobozenia, ci strâmtorarea? Pentru ce aștepți vreme, iar nu gând? Pentru ce ești prieten celui viclean, și nu ai dor de mântuire? Pentru ce nu ajutăm firii, având vreme?

Până încă ești domn al gândurilor tale; până nu se osteneste trupul și cugetarea; până nu întru puterea altora zace binele tău; până arătat îți este ție darul, iar nu cu îndoială, și de adâncul inimii tale darul se apuca; până când lacrimile tale sunt vestiri pentru ieșirea ta: întâmpina, stai vitejeste împotriva patimilor împreună cu ajutorul lui Dumnezeu la război; fa vitejie asupra lui Goliat, să nu apuce mai înainte tâlharul, să nu te răpească mai-nainte ucigasul, că nu cineva din silitorii și din rapitorii împărăției să te încuie pe tine afară.

Să ne temem și să ne păzim cu toată strajuirea, că să nu ne arătăm mincinoși ai mărturisirii noastre. Căci dacă mărturiile cele către oameni le întărește Dumnezeu când în văzul tuturor s-au luat, câtă va fi primejdia făgăduințelor acelora ale cărora noi ne vom află călcători, și nu numai ai celorlalte păcate, ci și când pentru însăși minciuna vinovați vom fi adevărului, și mai ales când nu va mai fi a două naștere din nou, nici plăsmuirea din nou, nici așezare la starea cea dintâi.

Cumplit lucru este după ce a trecut târgul, atunci a căuta negutătoria. Cumplit lucru este sfatuirea de pe urma și atunci a simți paguba, că nu este dezlegare a pagubei după ducerea cea de aici și după amară încuiere și pecetluire a celor lucrate de fiecare.

Că vameșul suspin, că și desfrânată lacrimez, că tâlharul slobod glas, că fiul cel curvar strig către Ține, iubitorule de oameni, Hristoase, Mântuitorul lumii, Lumina cea adevărată: întărește sufletul meu cel slăbit care s-a slăbănogit cu beția dezmerdărilor. Tămăduiește bubele acestuia și abaterile mintii mele. Spală-l pe acesta, care s-a înnegrit cu putreziciunea păcatului, cu cinstitul Tău Sânge.

Acum este vreme bine primită, acum zi de mântuire. Cu mulțimea milei Tale întoarce-mă, Unule îndelung-răbdătorule, și mă izbăvește de toată desfătarea cea dezmierdătoare. Să nu mă arda desăvârșit cuptorul patimilor, ci cu roua milei Tale stinge-l pe dânsul.

Vai mie, că mi-ai dăruit mie, Doamne, luminarea cunoștinței și eu o lepăd pe aceasta! Vai mie, că totdeauna m-am bolnăvit și mă slăbănogesc, și neîncetat mă cercetează pe mine darul Tău și mă vindeca pe mine, și în tot ceasul am lepădat și lepăd daruirea tămăduirilor lui!

De câte dăruiri, Stăpâne, m-ai umplut pe mine, păcătosul, și de-a pururea îmi dăruiești, și eu, netrebnicul, sunt nemulțumitor și nerecunoscător cu voirea! Totdeauna mă îndulcesc de darul Tău, totdeauna mă luminez, adeseori mă întăresc, și totdeauna il lepăd și întru amărăciunea mea iarăși mă schimb.

Îmi aduci aminte, Preabunule, de moarte, de muncile cele veșnice și mă tragi pe mine totdeauna către viață, că să mă mântuiesc, iar eu întru îndărătnicia mea rămân de-a pururea. Pentru aceasta nu voi avea nici un răspuns acolo.

Bat că să mi se deschidă ușa milei Tale, Doamne. Stărui rugându-mă, că să îmi dobândesc cererea. Că un fără-de-rușine, caut să mă miluiesc. Fii îndelung răbdător asupra mea, răzvrătitului. Izbăvește-mă de păcatele cele ce m-au înconjurat, sănătos facându-mă să mă scol din patul păcatului celui de stricăciune făcător.

Slobozește-mă pe mine de tot lucrul rău, mai înainte de a mă apuca sfârșitul; că să găsesc dar înaintea Ta în ceasul morții și al despărțirii; căci în iad, cine se va mărturisi Ție? Albește-mi veșmântul cel întinat mai înainte de a-mi veni poruncă cea înfricoșată și a mă lua pe mine ne-gata și rușinat.

Izbăvește sufletul necăjit din gura leului și mântuiește-l pe dânsul cu darul, cu îndurările și cu solirile Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu, și ale tuturor Sfinților, că bine ești cuvântat în vecii vecilor. Amin!

Sfântul Efrem Sirul