Plânsul de joi seară – Sfântul Efrem Sirul

Iată, iarăși cad la ușile Stăpânului meu, cucerindu-mă, rugându-mă, închinându-mă și strigând cu frică; că de folos este slugii a nu fugi de mâinile Stăpânului sau după ce a greșit Lui, ci mai vârtos a stărui lângă Dânsul.

Auzi, o, Stăpâne, suspinul meu și primește graiurile cererii mele, pe care le aduc eu, păcătosul, cucernicindu-mă. Varsă peste mine, ticălosul, o mică picătură de întoarcere cu mila Ta, și luminează sufletul meu cu darul Tău, că să am putina osârdie spre a mă îndrepta pe sine-mi. Căci, de nu va lumina darul Tău sufletul meu, nu voi putea înțelege împatimirea și lenevirea dintru mine.

Vai mie, că, apucând mai înainte și pășune aflând întru mine, păcatul mă înnegrește și mă cufundă totdeauna și nu încetez eu, osânditul, a întărâta pe Dumnezeu, netemându-mă de focul acela nestins și necutremurându-mă de muncile cele fără de moarte; căci obicei luând, păcatul mă trage pe mine întru pierzare cu totul.

Pe sine-mi adică mă mustru și nu încetez mărturisindu-mă; ci iarăși rămân întru cele rele. Privind, nu văd, fiindcă, pocăindu-mă, greșesc. Nu mă ostenesc cu sufletul spre cunoștință celor făcute de mine, ci pocăință mea o prihănesc.

Căci sunt că un rob al păcatului și, nevrând, fac răul, și, că un ostas al păcatului, lui mă supun; și, putând a fugi de dânsul, m-am făcut birnic al lui, fiindcă a împărătit în mine obiceiul. Tainul trupului primesc, de patimi grijindu-mă.

Cunosc a mea mai înainte apucare a stricăciunii și că un rob, când mi se poruncește, îndată o lucrez pe dânsa. Fug de războiul ce va să fie și că un câine legat cu fier mă întorc către cel ce îmi poruncește.

Urasc adică păcatul, fug de fărădelege, și rămân în patima; căci mă Stăpânesc, fricosul, și nevrând, de dulceața. Am slujit firii de nevoie și izvoraste asupra mea păcatul, cumpărându-mi voirea. S-au revarsat asupra mea patimile, fiindcă gândul l-am unit cu trupul și despărțire nu primește.

Mă sârguiesc să-mi schimb voirea, și asezarea ce a apucat mai înainte îmi sta mie împotriva. Mă silesc, ticălosul, să slobozesc sufletul meu, și întru multă datorie mă împinge pe mine răul împrumutător. Nu isi aduce aminte de întoarcerea datoriei, ci cu iubire de cinste împărțește, nevrând vreodată să ia înapoi.

Numai robia o pofteste. Îmi da că să mă îmbogățesc în patimi și datoria nu o strange. Voiesc eu să i-o dau înapoi, și acela îmi mai adauga. Și chiar dacă m-as sili putin pe sine-mi pentru ele, el adauga altele, că să mă arăt că dintru ale lui platesc; și văzând el că necurmarea datoriei mă pleaca să fiu păcătos, baga întru mine pofte mai noi și mă face să uit patimile, că să nu le mărturisesc.

Mă întâmpina cu patimi străine și, împiedicându-mă, întru uitarea celor mai dinâinte vin. Mă învoiesc cu cele ce mi-au venit asupra-mi și iarăși datornic mă aflu. Alerg la dânsele că la niște prieteni și, împrumutând-mă, iarăși că niște Stăpâne se află; și cel ce mai înainte cu putin mă sarguiam să mă izbăvesc mă fac printr-înșele rob pe mult vândut.

Mă sârguiesc să tăi lanțurile lor, și de altele fără de veste mă tin. Mă sârguiesc să mă izbăvesc de ostasia patimilor, și prin luarea de daruri că un iconom al lor mă aflu.

O, domnia întru mine a patimilor păcatului! O, stăpânirea raului mestesugar și a vicleanului balaur, căci el către fire și tocmelile negutătorește și arvunele le da, că însuși păcatului să vanda gândirea. M-a plecat să-mi momesc trupul, că să-l aduc pe el spre slujba sufletului, și m-am biruit de dulceața.

Întru desfranarea somnului iarăși abătându-mă, cu totul de slujba mea m-am lipsit. Rugându-mă eu, mi-a dat mie proasta cugetare către oarecare dulceața și-mi ține printr-însa, că într-o funie de arama, gândirea mea cea proasta; și, voind să fuga, n-o lasă, pentru legătură.

Deci se întemeiază păcatul pe gândire și ii închide ușa cunoștinței. De-a pururea păzește răutatea pe minte, că nu cumva, unindu-se cu Dumnezeu, să opreasca trupul de a se vinde. Ii aduce înainte mulțime de gânduri încurcate și o pleaca să creada că nu va fi cercetare pentru lucrul acesta mic, și că nu este cu putință să fie cunoștință pentru dânsele, și că unele că acestea uitarii se vor da. Iar eu înaintea mea pun mustrarea mea și știu că asupra mea este spanzurata munca.

Cu acestea mă ține pe mine, cu acestea mă leaga, cu acestea mă vinde și mă cumpara, cu acestea mă amăgeste, cu acestea mă momeste și mă supune, după cum zice Apostolul, că «cel trupesc este vândut de păcat»; căci păcatul, în trupul meu fiind, îmi Stăpânește gândirea și ține sufletul, folosindu-l pentru pricina trupului, prin care il necăjeste și-l împilează. De-ar voi să posteasca sau să privegheze, il munceste printr-însul pe el și il împilează că pe al sau în lanț.

Că pe o oaie spre junghiere și că pe o pasare înalt-zburatoare pe acesta l-a legat, și că un urias tare prin însuși trupul i-a tăiat mâinile și picioarele sale. Nici a fugi, nici a-mi ajuta mie însuți nu pot.

Vai mie, mort sunt eu - cel viu, și orb - cel ce văd! M-am făcut că un câine eu, omul, și eu, cel ganditor, că un dobitoc primesc legăturile. Miluiește-te pe sine-ti, o, suflete.

Sârguiește-te mai înainte de răspuns. Caută mai înainte de despărțire, că să nu ne încuiem afară împreună cu fecioarele cele nebune, unde nu este cu putință muritorilor a vedea viață sau a gandi pentru dreptate; unde nu este lupta prin care viață și moartea se pricinuiesc, unde nu este trup prin care vrăjmașul se batjocoreste, de neputință trupului biruindu-se.

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale; căci, dacă mă vei milui, voi scapă de ticăloasă așezare a patimilor; dacă mă vei milui, doresc să iau ascultare către bunătatea Ta.

Dacă vei face după mulțimea bunătății Tale, mă vei izbavi pe mine; dacă vei revarsa peste mine bunătatea Ta, mă voi mântui.

Cred că poti și nu mă deznădăjduiesc. Știu că mulțimea îndurărilor Tale biruiește mulțimea păcatelor mele. Știu că pe toți i-ai miluit și miluiești pe cei ce se întorc către Ține din toată vârtutea lor.

Mărturisesc că și eu m-am îndulcit de darul Tău de multe ori, dar după acestea, lepădând darul Tău, am păcătuit că nimeni altul. Ci Tu, Cel ce pe morți ai sculat, scoală-mă și pe mine, cel ce sunt mort cu păcatul, și Cel ce pe orbi i-ai tămăduit, luminează și ochii cei întunecați ai inimii mele; Cel ce din gura sarpelui pe Adam l-ai izbăvit, trage-mă pe mine din mocirla fărădelegilor mele; căci oaia Ta sunt și mâncat de leu m-am făcut pentru voile mele.

Câine m-am făcut cu păcatele, dar fiu mă voi face, tămăduit fiind cu darul Tău. Lepădat m-am făcut că un lepros, dar, de vei voi, mă voi curati. Știu că după cunoștință am păcătuit, dar am pe Sfinții Tăi care solesc pentru mine.

Covarsesc pe toți cu păcatele, știu, dar nu se biruiește bunătatea Ta. Cel ce i-ai dat vamesului întâietatea, da-mi și mie, celui ce mai multe rele am făcut. Tu, Doamne, pe Zaheu l-ai miluit că pe un vrednic, și pe mine mă vei milui, nevrednic fiind.

Lup era Pavel oarecând, gonind oile turmei Tale; fiara era rupându-le, și pastor s-a făcut, cu darul Tău tămăduind și grijind oile Tale. Și știu că el întru necunoștință a făcut păcatul; și, că unul care nu a cunoscut, iertare a primit și mai mult dar. Ci Tu, Doamne, Care ai judecat păcatul meu cel întru cunoștință, mă vei milui cu darul Tău cel covarsitor.

Vai mie, vai mie! Mă sfiesc de cei ce acum se sfiesc de mine, că nu cândva să mă rușinez de dânșii pentru păcatele mele cele ascunse. Mă rușinez de cei ce m-au nascut pe mine, că nu cândva să mă osândească pe mine, cel ce m-am făgăduit cele mai presus de lume.

Că vaduva aceea voiesc să mă fac, care, îndelung supărând pe judecătorul, și-a dobândit scopul; și că prietenul cel obraznic voiesc să mă arăt către Ține, Cel ce ești preabun și singur Stăpân, că să întorci sufletul meu, cel ce întru păcate a fost robit. Acela pâine a cerut spre mâncare, iar eu dezlegare a sufletului de osteneala; acela hrană trupului a cerut, iar eu zidire de-a două a sufletului.

Auzi că un bun și preabun glasul plangerii lacrimilor mele și întoarce-mă pe mine că să fac rod de pocăință. Racoreste arsita conștiinței mele. Înnoiește-mă pe mine, cel învechi cu patimile păcatului, că, după ce mă vei izbavi din robia acestora, să răsuflu cu dulceața văzduhul slobozeniei și să slăvesc bunătatea Ta cu bucurie și cu veselie.

Știi, o, Stăpâne, că din mică durere a sufletului meu îndrăznesc a grai acestea înaintea Ta. Știu și eu, păcătosul, că milosârd ești, Doamne, și voiești a mă schimba pe mine, însă voiești rodul voirii mele și gata ești spre a mă milui pe mine, dar aștepți asezarea mea. Căci, miluind, voiești să mă înveți și, iertând-mă, voiești să mă castigi partas al împărăției Tale.

Vai de nesimtirea mea! Vai de ticalosia mea! O, grosule și pamantescule suflete! O, inimă răzvrătită! O, gura plina de amărăciune! O, gatlej, mormant deschis! Pentru ce nu-ti aduci aminte, o, suflete, de calea cea netrecuta a despărțirii tale? Pentru ce nu te gatesti către calatoria aceea? Pentru ce fără de crutare uneltesti pierzarea ta? Pentru ce îți tragi asupra-ti muncile cele veșnice? Ce faci, o, suflete, petrecând că un dobitoc fără de pricepere?

Vai mie, cum aleg întunericul mai mult decât lumina! Cum, mai înainte de viață, cinstesc moartea! Cum dezmierdarea, ceea ce astăzi este și maine nu mai este, o pun mai presus decât bunătățile cele veșnice și negraite?

Vai mie, cum decât podoaba aceea în chipul soarelui voiesc mai mult cu cea întunecată și înnegrită să mă îmbrac? Cum cinstesc mai mult decât împărăția locuirea cea întunecată a iadului?

Vai mie, păcătosului, că eu singur întru cunoștință mă rănesc. Vino-ti întru sine-ti, suflete. Teme-te de Dumnezeu. Slujeste-I Lui întru toate faptele bune, că să nu primesti din mână Lui îndoite muncile. Doreste pe Dumnezeul tău și umbla în calea Lui cu cinste.

Înțelege, o, suflete, că veacul acesta se aseamână locului celui de lupta și balaurul cel tare întotdeauna se stăruieste să biruiasca. De oarecari se biruiește și se calca, iar pe oarecari ii biruiește și ii calca. De oarecari se surpa și se batjocoreste, iar pe oarecari el ii surpa și-i batjocoreste.

Înțelege că unii adică prin înșelarea lui se biruiesc, iar alții, prin lupta lui, se încununează; unii adică, prin amărăciunea lui, veselia vieții celei veșnice o dobândesc, iar alții, prin dulceața lui, amărăciunea muncii celei veșnice o află; unii adică, prin desăvârșită neagoniseală, cu lesnire pe dânsul il biruiesc, iar pe alții, pentru înfășurarea celor pamantesti, cu lesnire el ii biruiește. Celor ce-L doresc adică pe Dumnezeu din tot sufletul lor, războiul sau că un nimic se socoteste, iar celor ce doresc lumea, războiul sau greu și nesuferit le este.

Înțelege, suflete ticăloase, că bucuria veacului acestuia, și desfătarea, și odihnă sunt pline de scarba și de amărăciune; iar necazurile, și postul, și reaua pătimire bucurie negraita și viață veșnică pricinuiesc, întoarce-te, o, suflete.

Nevoiește-te întru liniște că, după ce va veni ceasul morții și al despărțirii, să nu te afle pe tine negatit. Înțelege, o, suflete al meu, întru chemarea ta și întru petrecerea ta cum mergi.

Pentru cine și până când te întristezi și oftezi, o, suflete slobod! Toți la sfârșitul lucrurilor celor pamantesti au venit, și la a ta negrijire sfârșitul va sosi.

Umilește-te și cazi. Milostivește-L pe preainduratul Dumnezeu că să te slobozeasca de toate durerile tale cele din lăuntru, pentru rugăciunile tuturor Sfinților care din veac au bineplăcut Lui; că Lui I se cuvine toată slavă, cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin!

Sfântul Efrem Sirul